Între linişti şi vifore, în matca verdelui înconjurător, stă de strajă de aproape șapte veacuri Sfânta, Marea și Dumnezeiasca Lavră a Tismanei, ca o cetate a Cerului, ca una dintre cele mai luminoase vetre de rugăciune şi cultură veche românească, ca un uriaş muzeu al trecutului, ca inegalabilă mărturie a istoriei sale glorioase. Socotită drept "steaua ortodoxiei românești", este cea mai veche mănăstire cu viață de obște din țară, slujind neîntrerupt culturii, credinței și memoriei acestui neam încă de la întemeierea statelor feudale românești.
Aflată în inima Olteniei, la 37 de km de oraşul Târgu Jiu, pe muntele Stârmina, mănăstirea este înconjurată, asemenea unui cuib de vulturi, de Munții Vâlcan, cu sălbatica lor frumusețe. Despre ea, diaconul călător Paul de Alep scria că:
Nu mai are seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea naturală pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.
Însuși ochiul lui Dumnezeu a cercetat aceste locuri și l-a ales pe Sfântul Nicodim, de neam valah și de os domnesc, înrudit cu dinastia Basarabilor și cu Lazăr, cneazul Serbiei, ca să-I împlinească Voia.
Născut în Prilepul sârbesc în jurul anului 1310, va pleca de timpuriu în Athos, la Sfânta Mănăstire Hilandar, unde se va evidenția ca om duhovnicesc și de cultură, lucru întărit prin alegerea sa de mai târziu în demnitatea de Protoepistat al Sfântului Munte. Va părăsi Athosul la îndemnul Maicii Domnului, care i se arată în vis, cerându-i să-i zidească mănăstire "la cascade".
În căutarea sa neostoită după acest loc sfânt, va îndeplini și o adevărată lucrare misionară. Astfel, întemeiază două mănăstiri pe teritoriul Serbiei, Vratna și Manastirița, într-un ținutul populat aproape în totalitate de vlahi.
Aici i se descoperă Sfântului Nicodim evenimentele ce vor urma: întâi cucerirea Serbiei, Greciei şi Bulgariei de către turci şi apoi faptul că vor fi multă vreme sub stăpânirea acestora, iar împăraţii lor vor muri de ascuţişul sabiei; că mulți creştini vor fi martirizați, dar vor fi și mulți care, siliți fiind, își vor lepăda credința și vor trece la islam. Sfântul se va ruga îndelung să fie izbăviți creștinii de această pedeapsă, dar i se va arăta Sfântul Antonie, povăţuindu-l să nu se mai roage pentru poporul cel îndărătnic, ci să treacă în pământul Ungrovlahiei, unde stăpânesc domnitori bine credincioşi.
Adormind Sfântul în timp ce se ruga, i s-a arătat în vis Sfântul Antonie cel Mare, spunându-i să treacă Dunărea în Ţara Românească şi în locul numit „Cascade” să zidească o mănăstire care să nu fie alta mai mare şi mai frumoasă.
Trecerea Dunării reprezintă prima minune consemnată atât în variantă orală (iar ulterior scrisă), cât și grafică, și semnul unei credințe adânci și al unei vieți de sfințenie: făcându-şi de trei ori cruce, întinde rasa peste valuri şi trece Dunărea pe ea ca şi pe o luntre. Astfel, Sfântul Nicodim pășește în Ungrovlahia, într-o regiune de graniţă fragilă, expusă frecvent acțiunilor de cotropire ale marilor feudali maghiari în alianţă cu ierarhia catolică, ofensivă condusă de regele Ludovic I şi patronată de Scaunul Apostolic.
Sfântul înțelege să reacționeze prin zidirea de mănăstiri, organizarea vieţii monahale şi lămurirea prin cuvânt a adevărului ortodox. Așa a apărut Vodița, o mănăstire de o importanță crucială în acest context, care va fixa de altfel pentru totdeauna granița de vest a țării, iar mai apoi și alte așezăminte întemeiate de Cuviosul Nicodim: Topolnița, Coșuștea Crivelnic, Gura Motrului, Vișina, Lainici, Baia de Aramă. Asupra tuturor acestor ctitorii iși va exercita până la sfârșitul vieții paternitatea duhovnicească.
Viziunea sa despre organizarea vieții monahale, după model athonit, samovlastic, chinovial și isihast, se va regăsi însă în chip desăvârșit în prima Arhimandrie și Mare Lavră din țară, în Tismana, rodul binecuvântat al atâtor ani de pribegie.
Aici, printre stânci și păduri adăpate de izvoare repezi și cascade, primește încredințarea că stă pe locul mult căutat: în urma rugăciunii, s-a pogorât lumină din cer peste el şi s-a făcut ca un stâlp de foc şi glas din lumină zicându-i:
Aici să-Mi înalţi jertfelnic în cinstea Adormirii Maicii Mele cu adunare de monahi. Darul Meu şi mila Mea şi a Maicii Mele, prin rugăciunile tale nu va lipsi dintru acest lăcaş până la sfârşit. Şi iată că-ţi dau ţie putere peste toate duhurile necurate şi să tămăduieşti cu darul Meu toate bolile şi toate neputinţele din oamenii care vor veni la tine în locaşul acesta cu credinţă. (…)
Şi a zis Sfântul către ucenicii săi:
Tot sufletul ce va veni aici la Sfânta Mănăstire pentru mântuire va afla odihnă şi spășenie sufletească în veci.
Pe acest platou, între munte și prăpastie, mai întâi din lemn de tisă (taxus baccata), conifer ce împădurea cândva aceste ținuturi, şi apoi din blocuri mari de piatră, Sfântul înalță cu mâinile sale și ale ucenicilor Tismana, în care va aduna în scurt timp o obște numeroasă formată din călugări de toate națiile - bulgari, sârbi, greci, macedoneni, valahi etc. Domnitorii Basarabi: Radu I şi fiii săi Dan I şi Mircea cel Bătrân o vor întări prin danii și îi vor garanta statutul de samovlastie (mănăstire de sine stătătoare), neputând fi vreodată închinată ca metoc, cu drept de a-şi alege stareţul şi de a se cârmui singură. Biserica este închinată Maicii Domnului şi sfinţită la 15 august 1377, fapt atestat documentar de hrisovul Voievodului Dan I din 1385.
"Bărbat cinstit și sfânt, tare în cărți și mai tare în judecată, la cuvinte și răspunsuri", după cum este prezentat în Viața lui Isaia de la Hilandar, Sfântul Nicodim se alătură soliei care mediază cu succes în conflictul politico-religios dintre Patriarhia de Constantinopol și cea Sârbă (căzută sub anatemă), la cererea cneazului Lazăr. Uzitând de prestigiul său duhovnicesc, cultural, teologic și diplomatic, contribuie la împăcarea celor două Biserici, ceea ce îi aduce Sfântului privilegii nedeținute de altcineva până atunci: rangul de arhimandrit, dreptul de a sfinți biserici și de a sluji Liturghia cu bederniță. Vădit impresionat, cneazul Lazăr îi dăruiește zece sate în Serbia și își exprimă dorința de a-l așeza în scaunul patriarhal, cinste pe care însă Sfântul o refuză.
Era apropiat de craii sârbi și de domnii români, de starețul Isaia de la Hilandar și de alte personaje de seamă ale vremii, printre care și Sfântul Patriarh Eftimie de Târnovo, așa cum reiese din corespondența dintre cei doi ce vizează frământări teologice atât personale, cât și bisericești, și care denotă mentalitatea isihastă a acestora.
Era și un bun cunoscător al astronomiei, judecând după poziționarea mănăstirilor anterioare Tismanei, precum și a acesteia, în linie dreaptă, cu o orientare spre paralela de 45º. Tot de numele Sfântului Nicodim este legat și unicul pasaj rutier natural funcțional la nivel mondial, cel mai mare pod natural al țării și al doilea ca mărime din Europa - Podul lui Dumnezeu. Conform tradiției, ajungând Sfântul Nicodim la Ponoarele, unde avea de trecut o prăpastie, Dumnezeu îi unește malurile printr-un pod de piatră. În prezent, acesta este traversat de DJ 670 Baia de Aramă - Drobeta Turnu Severin și poate fi admirat în toată măreția sa din crovul peșterii, de unde se dezvăluie structura lui etajată, formată din blocuri de calcar suprapuse.
Se face cunoscut încă din timpul vieții prin minunile săvârșite - îndepărtează ciuma din popor în repetate rânduri, tămăduiește o rudă a lui Sigismund de Luxemburg de boala epilepsiei, alungă duhurile necurate, stă în foc în trei rânduri, fără să fie ars, în fața regelui maghiar și a lui Mircea cel Bătrân, preschimbă carnea de porc în pește la ospățul pregătit de Sigismund în mănăstire, spre a nu încălca rânduiala monahală și altele -, după cum observă și P.P. Panaitescu:
De mult căpătase el nimb de sfinţenie şi umblând printre oamenii vremii, ei i se închinau ca unui sfânt [...] care, în viaţă fiind, era pus în rând cu părinţii bisericii din lumea cealaltă, fiind o mare figură a orientului ortodox.
Prin autoritatea sa morală, duhovnicească și cărturărească dobândește bunăvoința regilor maghiari catolici Sigismund de Luxemburg (de la care primește, printre altele, și o cădelniță din aur, cel mai vechi obiect de cult de acest fel păstrat până astăzi) și a celor care i-au urmat pe tron, care îi vor face daruri, îi vor garanta libertatea confesiunii ("Și cu credinţa mea am primit şi toate să fie ale lor slobode cum au fost şi mai înainte vreme [..] şi în urma lor care vor fi locuitori într-acele sfinte locuri, întru aceea orânduială şi pentru a lor slujbă şi bună credinţă, bună legea lor să petreacă şi legea lor să-şi ţie.") și îi vor întări stăpânirea peste diferite domenii.
De altfel, secole mai târziu, când trupul Sfântului era ascuns sub pardoseala bisericii, Paul de Alep justifica acest fapt și prin "teama călugărilor ca să nu-l fure maghiarii deoarece ei au mare credinţă în puterea lui şi sunt vecini atât de apropiaţi."
"Va fi duhovnicul lui Mircea cel Bătrân (părintele și rugătorul domniei mele)" și sfătuitorul Basarabilor, după cum remarca B. P. Hașdeu:
A fost mâna dreaptă a lui Vladislav Vodă şi a lui Radu Negru în privinţa organizării bisericeşti(…), el fiind întâiul organizator al mănăstirilor din Oltenia.
Domnitorii se vor întrece în mărinimie, daniile făcute mănăstirii ținându-se lanț, iar actele care le întăreau având mai întotdeauna prevederi care garantau bunurile şi stăpânirile respective. Pentru încălcarea drepturilor și rânduielilor lavrei, domnitorii făgăduiau aspră pedeapsă: "blestemele Maicii Domnului, ale tuturor Sfinţilor şi ale egumenului Nicodim şi pe lângă aceasta şi de la domnia mea mare rău şi urgie."
Mănăstirea a fost vizitată și întărită de aproape toţi domnitorii Ţării Româneşti și din rațiuni strategice, de aici fiind emise chiar unele hrisoave. A fost aleasă ca necropolă voievodată, conform tradiției istorice, de Domnitorul Vladislav Vodă - sau, mai puțin probabil, Dan I, iar secole mai târziu va fi înmormântat aici și marele Ban al Olteniei, ctitorul Cornea Brăiloiu. Acest înalt demnitar, cel dintâi în Sfatul Țării, a murit în 1705 şi este îngropat în pronaosul bisericii mari alături de soţia sa, Stanca.
De numele Sfântului Nicodim vor fi întotdeauna legate primele începuturi ale culturii noastre medievale. Vestit cărturar și orator, el pune bazele primei școli din țară de călugări învățați, în care se traduceau cărți și hrisoave, primei școli de caligrafie, de zugravi și de constructori.
Despre această obşte de călugări, Nicolae Iorga avea numai cuvinte calde:
Și străinul (…) cel care ar fi pătruns unde călugării zugrăveau şi scriau şi ar fi văzut blândul chip al lui Nicodim şi al ucenicilor săi, ar fi plecat profund impresionat, şi de caracterul sfinţeniei, şi de caracterul cultural al ocupaţiei călugărilor.
"Sfântul Nicodim era monahul chinoviei sale de harnice albine mănăstireşti, care ţinea să câştige pentru cultura superioară o ţară întregă ce nu fusese încă atinsă de dânsa." De altfel, întreaga cultură românească, sub patronajul Bisericii, a aflat în mediul mănăstiresc terenul propice afirmării sale; mănăstirile au fost focare nu numai de rugăciune, ci şi de cultură, adăpostind între zidurile lor călugări instruiţi şi biblioteci bogate.
Manuscrisele de care s-au folosit preoţii şi călugării la sfintele slujbe, până la intrarea în uz a tiparului, au fost truda acestor călugări, adesea necunoscuţi de istorie. De la Sfântul Nicodim avem unul dintre cele mai frumoase Tetraevangheliare miniate din țara noastră, acesta fiind totodată și cel mai vechi codice ornat cu dată certă de pe pământ românesc (1404) și unul dintre puținele izvoare care vorbesc despre condițiile vieții literare și artistice de la începutul secolului al XV-lea.
În arhitectura bisericească de mai târziu, Sfântul va avea un rol major prin introducerea în Țara Românească a planului triconc simplu ca tip de biserică. Această structură a fost utilizată preponderent la lăcaşurile de mănăstire pe care le-a ridicat prin muncă sau prin sfat, mai întâi în părţile muntoase din vestul şi nordul Olteniei, apoi în Ţara Haţegului și în Moldova, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Inspirându-se din arhitectura unui monument de tip navă unică de la sudul Dunării, acestui tip de biserică, al cărei naos era acoperit cu o unitară boltă semicilindrică longitudinală, îi adaugă abside laterale din motive funcţionale şi dogmatice, asemănătoare katholikonurilor athonite.
Marele om de cultură Barbu Teodorescu, vorbind de Tismana, scrie că:
A fost primul centru de cultură, prima școală de cărturărie slavonă, după tipicul athonit. Cultural, secolul al XV-lea îi aparține în întregime.
Prin principiile athonite, cenobitice și isihaste pe care le practica, dublate de o puternică activitate cărturărească, Mănăstirea Tismana avea rol de "cap și lavră a mănăstirilor din toată Țara Românească", după cum va consemna Patriarhul Paisie al Ierusalimului. Ca arhimandrie, Mănăstirea Tismana avea sub ascultare şi alte vetre monahale, mănăstiri, schituri şi metocuri, din acest motiv purtând și titulatura de mare lavră.
Astfel, influența nicodimiană se face ulterior simțită și în celelalte provincii românești, atât prin implicare directă, cât și prin intermediul ucenicilor care pornesc să întemeieze chinovii noi (ctitorii prin filiație spirituală): în Ardeal, Sfântul Nicodim întemeiază Mănăstirea Prislop; în Moldova, la Mănăstirea Sf. Nicolae din Poiană (lângă Probota de mai târziu) și prin ucenicii săi, Sofronie, Pimen și Siluan, care întemeiază mănăstirea Neamț, iar mai apoi Mănăstirea Bistrița; în Țara Românească, la Mănăstirea Cotmeana prin starețul Sofronie, la Mănăstirea Cozia prin Gavriil, un alt ucenic, la Mănăstirea Dălhăuți ș.a.
Această influență s-a exercitat și asupra metocurilor Tismanei, dintre care parte se mai păstrează și astăzi ca biserici, mănăstiri și schituri de sine stătătoare, iar parte au fost distruse: schitul Meanții - Mehedinți, schitul Mociorlița - Gorj, schitul Ploștina Drăgoeștilor - Gorj, Biserica Sărdănești - Mehedinți, Schitul Scăunele - Gorj, Schitul Sporăști - Gorj, Schitul Teiuș - Gorj, Mănăstirea Topolnița - Mehedinți, schitul Bistrețul - Dolj, schitul Strâmba - Gorj, schitul Cioclovina de Jos - Gorj, Schitul Cioclovina de Sus - Gorj, Schitul Jupânești - Gorj, Schitul Stolojani - Gorj, Mănăstirea Prislop - Hunedoara, Mănăstirile Vratna și Manastirița - Serbia.
Focarul de cultură și credință întemeiat aici a impregnat puternic secolele următoare atmosfera din țara noastră, reflectând cu fidelitate în varii domenii atât nevoile, cât și etapele ei de înflorire. Preocuparea călugărilor tismăneni pentru viața duhovnicească și culturală a poporului a fost o constantă de-a lungul secolelor, vădită din inițiative precum: ctitorirea bisericilor Buna Vestire din Tismana - Gorj, Sf. Nicolae din Vânăta - Gorj, A Tuturor Sfinților din Tălpășești - Gorj (în prezent în orașul Craiova, ca Paraclis Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei), (re)zidirea din piatră și cărămidă a Mănăstirii Săraca (Šemljug) din județul Timiș, una dintre cele mai vechi așezări monahale din Banat (în 1443, prin călugărul Macarie de la Tismana), organizarea la Tismana a uneia dintre primele bolnițe mănăstirești (1650) și un secol mai târziu a unei școli de iconografie pentru transmiterea acestei arte, pictarea mănăstirii Baia de Aramă (prin ieromonahul Parthenie, în jurul lui 1700), refacerea bisericii Vodiței (prin starețul Athanasie, în jurul anului 1705), reorganizarea mănăstirii Lainici (prin schimnicul Athanasie, la 1770) ș.a. În atelierele Tismanei se creau obiecte de artă de mare rafinament, cum ar fi panaghiarul de argint de la începutul secolului al XVI-lea, sculpturile călugărilor vestiți Ghenadie și Gavriil, toaca de bronz a mănăstirii și altele. Cu un prestigiu cultural și o bază materială crescânde, Tismana a devenit un centru important de rezistență și de luptă împotriva prozelitismului catolic.
Dintre călugării și stareții lavrei s-au ridicat viitorii mitropoliți ai Țării Românești Ștefan I (a luptat pentru introducerea limbii române în cult, sec. XVII) și Dionisie Lupu (a susținut mai multe școli - cea a lui Gh. Lazăr, cea de la Sf. Sava și cea de la metocul Mitropoliei Măgureanu - și numeroși tineri la studii în străinătate, sec XIX) și mitropolitul Daniil al Serbiei, episcopii Serghie (de Muncaci și Maramureș, sec. XVII), Ioan Cernea (episcop în Episcopia Vadului, la 1600), Ștefan (al Râmnicului și Buzăului, sec XVII), Partenie (al Râmnicului, la 1763 scrie „Slujba Paraclisului Sf. Nicodim”, sec. XVIII), Inochentie (al Râmnicului, sec. XVIII), Neofit (al Râmnicului, sec. XIX), Gherasim Safirin (al Romanului, sec. XIX - XX), Atanasie Dincă (al Râmnicului și Episcop-vicar patriarhal, cunoscut protopsalt, compozitor și profesor de muzică bisericească, sec. XX), starețul Chiriac Romniceanu (al Mănăstirii Sf. Pavel din Muntele Athos, duhovnicul lui Tudor Vladimirescu, înregistrat de istoria literaturii române drept caligraf și cronicar, sec. XVIII-XIX) și alții.
Prin școala de la Tismana au trecut vestiți cărturari, clerici și mireni, care s-au impus în istorie prin sprijinirea curentului românesc și a culturii române, precum: Fota grămăticul (secretar domnesc, sec. al XVII-lea), Leontie ieromonahul (dascăl domnesc, care a studiat la Kiev, Viena și Belgrad), Visarion ieromonahul (caligraf și miniaturist), Nicodim Greceanu (imnograf), Vasile Loga (diacon, bun cărturar, pedagog și pictor, care va înființa ulterior cea dintâi școală casnică în Banat, în apropiere de Vârșeț, din care vor ieși cărturari și zugravi, sec. XVIII), Dionisie Eclisiarhul (pictor, miniaturist, caligraf și istoric, ajuns eclesiarh la episcopia Râmnicului, unul din marii cărturari din jurul anului 1800, autor al Hronografului Țării Românești; a tradus și transcris peste 10.000 de condici mănăstirești, dintre care peste 2.000 ale Tismanei), Ștefan ieromonahul (autorul primei biografii a Sfântului, Viața preacuviosului Părintelui nostru Nicodim Sfințitul, sec. XIX), Dionisie Diadoh (ieromonah, caligraf, miniaturist, psalt, sec. XIX).
Sunt doar câteva nume, de corifei și discipoli, pe care această veritabilă școală mănăstirească le-a dat și din rândurile cărora s-au recrutat mitropoliți, episcopi, dieci, personalități de primă mărime în viața bisericească, politică și culturală a țării, care prin osârdia, exemplul și creația lor au întărit faima îndreptățită a Tismanei ca focar de cultură și centru de artă național.
În secolele XVII şi XVIII, când vechile fortăreţe ale Ţării Româneşti sunt în mare parte distruse din ordinul Porţii, mănăstirea este silită de împrejurări să servească drept cetate. Celelalte ctitorii ale lui Matei Basarab, deși bine încinse cu ziduri, n-au avut totuși un caracter militar și nicăieri nu sunt numite astfel, ca Tismana. Deținea 7 tunuri, dintre care 3 dăruite de domnitorul Radu Șerban, 24 de țăcălașe (tunuri mai mici), sute de puști, săbii, paloșe.
Aici s-au constituit în patru rânduri focarele unor revoluții naționale: la 1631, când Matei Basarab s-a ridicat împotriva Grecilor lui Leon Vodă; în 1716, când a fost centrul de operaţie al oltenilor, care sub conducerea serdarului Barbu Brăiloiu şi a căpitanului Rosseti au izbutit în acest an să cureţe ţara până la Olt de otomani şi tătari; la 1821, când i-a adăpostit pe cei 3.800 de panduri ai lui Tudor Vladimirescu, iar în vremuri mai noi, în sec. XX, odată cu participarea și susținerea Mișcării Naționale de Rezistență Anticomunistă, condusă de generalul Carlaonț.
Baza de pregătire şi rezistenţă a Mişcării revoluţionare de la 1821 organizată la Tismana de Tudor Vladimirescu a devenit totodată cartierul său general, de aici pornind toate acțiunile pe care le-a întreprins în timpul șederii sale în nordul Olteniei. Acest fapt susține părerile unor cercetători, care socotesc Proclamaţia de independenţă (Proclamația de la Padeș) ca fiind scrisă și lansată din mănăstire.
În mod deosebit îl va sprijini în misiunea sa ieromonahul Chiriac, duhovnicul său de la schitul Cioclovina de Jos, fapt pentru care, în semn de recunoștință, va face numeroase danii prin care își va căpăta pe drept statutul de ctitor al acestei sihăstrii.
Din 1844 va urma o perioadă de mari prefaceri arhitecturale, pornite din iniţiativa Domnului Gheorghe Bibescu, în vederea transformării părții de sud a incintei în palat domnesc. În slujba acestor năzuințe sunt puși arhitecți austrieci, într-o vreme când în Europa predomina stilul neogotic, de altfel străin şi fără rădăcini în tradiția arhitectonică românească.
În ciuda protestelor stareţului mănăstirii, arhimandritul Augustin, şi ale Sfântului Ierarh Calinic, în 1855 este dărâmat pridvorul, biserica suferind o pierdere ireparabilă, fără însă a-și pierde caracterul cu desăvârșire impunător.
Este transformată în 1917 în lagăr de prizonieri al Puterilor Centrale pe teritoriul României, monahul Inochentie și starețul Ianurie încercând să-i ajute pe ostatici, după cum consemnează ulterior unul dintre ei: "purtarea lor față de ostateci servească de pildă și altora". Câțiva ani mai târziu, vor poposi aici pentru un timp ca deținuți politici Radu Gyr, prof. Ioan Zelea Codreanu, Mircea Eliade, Virgil Ionescu, Gheorghe Clime, Mihail Polihroniade și alții.
Între anii 1944 - 1947, mareşalul Ion Antonescu ascunde o parte din tezaurul României la Tismana. Sunt depozitate mai întâi în beciul mănăstirii 212 tone de aur românesc şi o parte din tezaurul polonezilor, pe care l-au încredințat României în 1939, când Germania a invadat Polonia. Ideea salvatoare a mutării acestuia într-o locație mult mai sigură - peștera din vecinătatea mănăstirii - îi aparține, potrivit Acad. Radu Ciuceanu, martor al acelor evenimente, starețului-martir Gherasim Iscu. Acest merit, insuficient cunoscut și recunoscut astăzi, alături de implicarea activă în rezistența anticomunistă din munți, i-au devenit principalele capete de acuzare în noul regim instalat. A murit ca martir în închisoarea de la Târgu Ocna, impresionând prin jertfelnicie și erudiție pe toți cei care l-au cunoscut. Astăzi, în stânca muntelui, poate fi vizitat Muzeul Tezaurului, amenajat de către BNR.
Obștea, care își riscase atât propria existență, cât și a mănăstirii în sine, dat fiind că intrarea peșterii unde era ascuns tezaurul era blindată de tone de explozibil, pregătit să șteargă la nevoie acest loc de pe fața pământului, a fost părtașă suferințelor starețului ei, fiind silită să părăsească mânăstirea. Pentru a nu fi închisă, Tismana este transformată în chinovie de maici, care vor activa în cadrul Cooperativei de producție „Propășirea”, păstrându-și astfel premisele de a înflori din nou odată cu eliberarea țării de sub dictatură.
TEZAURUL Tismanei cuprinde numeroase obiecte de artă de o deosebită valoare istorică și culturală, parte expuse în muzeul mănăstirii și parte în muzeele țării. Arhimandria Tismanei a avut și marele merit de a fi reușit să păstreze numeroase documente istorice. Cercetătorul Ion Donat a consemnat 2173 de documente, dintre care și 142 de pergamente, toate păstrate veacuri de-a rândul în arhiva mănăstirii.
Muzeul mănăstirii găzduiește una dintre cele mai importante colecții de picturi murale din Europa alături de manuscrise, tipărituri, icoane, broderii, obiecte din metal, cruci şi sfeşnice sculptate, vechile uși ale bisericii, vitraliile dăruite de poetul George Coşbuc și altele. În biserică se păstrează fragmente mari de sfinte moaște ale Sfântului Nicodim și crucea pectorală, ale Sf. Ioan Gură de Aur, ale Sf. Ignatie Teoforul (primite de Sfântul Nicodim de la Patriarhul de Constantinopol) și nenumărate părticele de la alți sfinți.
BISERICA Mănăstirii Tismana este construită în stil bizantin, direct pe stâncă, având ziduri de piatră foarte groase. Planul se compune dintr-un pridvor dezvoltat, un nartex redus, naos triconc şi altar. Ea se diferenţiază de celelalte monumente din Ţara Românească atât prin existenţa pridvorului ce oferă locaşului o prezenţă masivă, solid ancorată pe stânca Stârminei, cât şi prin înălţimea diferită a celor trei compartimente ale bisericii, ascendentă de la pridvor către naos, exprimată gradual prin cele trei turle crescânde în înălţime, care conferă naosului o sporită monumentalitate.
PICTURA din ctitoria Sf. Nicodim a fost monocromă până în anul 1564, când s-a aplicat o tencuială nouă şi s-a executat pictura propriu-zisă, de către Dobromir, zugravul din Târgovişte. Cel care a subvenţionat zugrăvirea bisericii a fost Nedelcu Bălăceanu, mare vornic al voievodului Petru cel Tânăr. Pictura murală din veacul al XVI-lea păstrată până astăzi în pronaosul Tismanei pune în lumină coerenţa stilistică şi imnografică a picturii monumentale româneşti.
"Exprimându-se stilistic prin echilibrul şi claritatea compoziţiei, armonia cromatică şi îndeosebi prin tratarea caldă, relativ lipsită de hieratism a figurii umane, unitatea de substanţă a acesteia are la bază existenţa unui puternic atelier, a unei şcoli de pictură. Scenele biblice acoperă pereţii pronaosului, până la un fel de exuberanţă, într-o bogăţie compoziţională extremă.
Având a decora o încăpere deosebit de înaltă, în care urma să etaleze zeci de imagini legate de ilustrarea Liturghiei îngereşti, a cetelor de proroci, a Sinaxarului, a Imnului Acatist, a cetelor de pustnici, Dobromir cel Tânăr a realizat un ansamblu coerent, a cărui unitate monumental decorativă este asigurată de fluxul continuu al ritmurilor compoziţionale care se transmit de la o scenă la alta.
Sinaxarul, în nouă registre, prezintă pentru fiecare zi a anului martirizarea sfinţilor respectivi sau o altă scenă, cuprinse în 400 de panouri miniaturale. Calendarul se desfăşoară începând cu luna septembrie, prima lună a Anului bisericesc, fiecare lună fiind marcată prin simbolul zodiei sale şi printr-o semilună, după care urmează zilele din luna respectivă, fiind 400 de astfel de notaţii. Cele 12 zodii sunt de altfel cele 12 constelaţii ale anului. Fiecare lună apare reprezentată cu sfinţii săi căci Hristos Emanuel este şi Creatorul timpului, iar creaţia a intrat în timp, un timp liturgic simbolizat prin cele 12 luni" (Vasile Drăguț).
Din analiza pronaosului de la Tismana, zugravul Dobromir din Târgovişte apare ca unul dintre marii meşteri ai picturii murale vechi din Ţara Românească. A folosit la pictarea Sinaxarului un roșu oriental unic, cunoscut astăzi sub denumirea de Roșu de Tismana.
Calitatea artistică deosebită a picturii lui Dobromir așază ansamblul de la Tismana din punct de vedere stilistic în aria tradiţională a picturii din Ţara Românească. Între 1732-1735, arhimandritul Ioan al Tismanei şi jupâneasa Stanca Glogoveanu refac pictura în altar şi naos cu ajutorul unei mari echipe de zugravi conduse de Ranite Grigore deoarece pictura lui Dobromir se "foarte învechise".
Frescele lui Dobromir se mai păstrează numai în pronaos, dar şi acolo martelate de zugravii lui Dimitrie diaconul, care acoperă în 1766 şi această zonă cu picturi noi. Acestea au fost mai apoi extrase de pe pereţii pronaosului şi pot fi îndeaproape admirate în colecția mănăstirii. Pictura din altar şi naos, păstrată integral în biserică, şi cea din pronaos, extrasă în cea mai mare parte şi transpusă pe pereţi în diferite zone ale mănăstirii, aparţin perioadei post-brâncoveneşti. Datorită dărâmării pridvorului bisericii în secolul XIX, nu se știe cum se prezenta pictura care acoperea pereţii acestuia. Actualul pridvor, refăcut în 1983, pe vechea călcătură de temelie, a fost pictat abia în anul 1994 de pictorul Grigore Popescu.
Încărcată de istorie și duhovnicie, străbătând ca o corabie valurile furtunoase ale celor aproape șapte secole de existență, Lavra Tismana a ajuns biruitoare până astăzi, continuându-și viața și istoria spre veșnicie.